ÎN SURDINĂ

Vreme trece, vreme vine

Philosophy Psychology

Sunt poveștile doar „simple povești”?

Poveștile copilăriei ne marchează viața într-un mod pe care noi nu îl putem conștientiza. Ne raportăm inconștient la ele, zi de zi, și sunt prezente, variabil ca importanță, în fiecare alegere pe care o luăm la un anumit moment dat. Formarea noastră poate fi asemenea unei construcții inginerești: scheletul ei nu e observabil, dar cu siguranță el se află acolo, pentru că altfel clădirea nu ar avea pe ce se susține.

Continuând analogia, putem presupune că vom înălța o casă: pereții, ferestrele, ușile, acoperișul, sunt toate atașate structurii inițiale. În același fel, experiențele și cunoștințele noastre sunt atașate unor piloni ai existenței pe care îi avem formați încă din „fragedă pruncie” prin istorisiri, basme, povestiri, poezii, desene animate și așa mai departe. De acolo ne definim concepte fundamentale precum binele și răul, virtuțiile și metehnele, modele și anti-modele. Desigur, există un aport important pe care părinții îl au în tot acest proces, dar cu toate acestea să nu uităm că și ei au fost copii, crescuți cu povești, care la rândul lor au avut părinți, care și ei la rândul lor au fost copii … și se poate continua astfel la nesfârșit.

Structura poveștilor este relativ simplă și ușor de înțeles: avem un erou, un drum de inițiere, un anti-erou, un moment de răscruce și un final, de cele mai multe ori, fericit. Pentru oricare dintre noi, nimic special sau ieșit din comun până aici. Dar oare așa să fie? Mituri care au dăinuit milenii merită să fie aruncate în cutia cu vechituri și să fie definite simplist ca fiind „povești cu un miez de adevăr”?

Eroul, întotdeauna virtuos, dar care inițial nu iese în evidență prin nimic special, primește sau, în funcție de caz, își asumă responsabilitatea de a duce o oarecare sarcină la îndeplinire. Importantă aici de remarcat este responsabilitatea pe care el trebuie să și-o asume. Practic, ea reprezintă punctul zero al întregii povestiri. Pregătirea și desfășurarea călătoriei inițiatice sunt presărate întotdeauna cu surprize, rareori plăcute, care testează capacitățile eroului. Acum apare, de regulă, și anti-eroul care inițial nu se recomandă ca fiind un dușman al personajului principal, dar care în realitate îi crează acestuia doar situații dificile, folosindu-se de abilitățile sale intelectuale mult superioare personajului pozitiv. Momentul de răscruce poate fi constituit de moartea fizică sau spirituală a fiului de crai, urmată de renașterea sa într-o formă desăvârșită. În final, sarcina inițială este îndeplinită, dar prețul plătit de erou este schimbarea sa fundamentală.

Desigur, prezentarea mea este sumară, poveștile având în realitate o substanță mult mai complexă. Dar cu toate acestea, se poate obseva o plăsmuire a vieții noastre în stuctura poveștii. Sunt lucruri de bază, necesare îndeplinirii oricărui scop, indiferent de natura acestuia. Primul pas obligatoriu în drumul către țelul suprem al fiecărui individ este asumarea responsabilității, urmată de un parcurs anevoios, o moarte simbolică, aceasta constituind un moment de cumpănă și, în final, atingerea țelului propus inițial. Simplu la prima vedere, foarte dificil în realitate.

Interesant este, de asemenea, caracterul universal al structurii poveștilor care reușește să transceadă culturi și perioade temporale. Se poate afirma că ele sunt întipărite în inconștientul nostru încă de la naștere și exprimarea lor ulterioară constituie doar împlinirea lor în cuvinte. Putem face aici o paralelă cu lucrurile a căror natură nu o știm, nu o definim, dar o recunoaștem. Unul dintre acestea ar putea fi conceptul de „frumos”: știm când ceva este frumos, dar stăm pe gânduri atunci când suntem puși să explicăm de ce acel ceva este frumos.

Consider că o întelegere mai profundă a moștenirii scrise sau orale este strict necesară, iar ignoranța față de valorile trecutului a creat o gaură imensă în adâncul inimii noastre. Gândim și încercăm să acționăm rațional, dar în sinea noastră simțim că ceva nu se potrivește. După cum se poate deja observa, oamenii se intorc, cumva timid, la partea frumoasă lăsată de bunicii bunicilor noștri. În loc să aruncăm totul în găurile lăsate de minele de cărbuni și să creăm „omul nou”, mai bine luăm ceea ce a fost bun și încadrăm totul într-un peisaj armonios.

Website | + posts

1 COMMENTS

LEAVE A RESPONSE

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: