ÎN SURDINĂ

Vreme trece, vreme vine

Philosophy Social

Statele în care oamenii nu au trăit niciodată – Partea a III-a

Poate Renașterea a dat oamenilor sentimentul că nu chiar totul este „un dat” și că modul în care își fac viața depinde, într-o anumită măsură, și de ei. Nu putem ști precis ce era în mintea celor de atunci. Cert este că societatea a prins viteză, ca un schior care se lasă în voia reliefului, iar schimbările pe care lumea le cunoștea în secolele următoare veneau cu o rapiditate fără precedent.

Și cum natura umană are acest caracter dinamic care îl împinge pe om să vrea mai mult, să cunoască mai mult, să meargă mai mult, civilizația europeană s-a întins peste propria plapumă, dar a găsit paturi noi: India, Africa, Asia și Americile. În același timp, descoperirile geografice și progresul tehnologic au favorizat apariția unor clase sociale noi, de oameni temerari, curajoși, bogați și săraci deopotrivă. Inclusiv legile războiului se schimbaseră, apăreau armatele regulate, iar praful de pușcă se simțea deja în aer. Începuse epoca modernă, în care tot mai mulți ieșeau din propria zonă de confort.

Se poate spune că secolele XVIII și XIX au fost cele mai explozive acte din piesa de teatru a istoriei lumii. Englezii au dat tonul când motoarele lor cu aburi le-au permis oamenilor să producă mult mai mult, să înfrunte vântul și valurile mărilor sau să străbată, pe roți, lumea întreagă. „Șarpele de Fier” numit „tren” începea să brăzdeze peisajele Europei, iar fabricile creau orașe întregi în jurul lor, ticsite cu noii „proletari”, muncitori care căutau o viață mai bună în căldura furnalelor, zăpușeala cuptoarelor, ciocăneala șantierelor sau huruitul benzilor de producție.

Era lumea lor, dar și a industriașilor, a negustorilor sau a militarilor de carieră. Nobilii, țăranii, breslașii – părea că toți cad în desuetudine, iar utilitatea lor va intra în negura timpului. Bineînțeles, în tot acest vacarm entuziasmat al lumii moderne, gânditorii au avut constant o pâine de mâncat. Umaniștii Renașterii deveniseră acum Iluminiști. Plini de emfază și de avânt tineresc, unii încercau să îl elimine pe Dumnezeu din conștiința colectivă, argumentând că omul poate ajunge să cunoască totul numai prin rațiune, prin experiență proprie, prin „iluminare”. Sufletul conta mai puțin, important era ca ordinea veche să fie răsturnată. Dacă nu de vorbă bună, atunci cu forța.

Astfel au căzut multe capete sub ghilotinele Revoluției Franceze, animate de penițele înfierbântate ale unora precum Voltaire, Robespierre ori Montesquieu. Dar o lege a naturii spune că după orice reflux vine din nou fluxul. Romanticii s-au ținut bine și au dat o replică pe măsură, pentru că Romantismul promova forța creatoare a spiritului. Acum vor scrie și romancierii clasici, acum se dezvoltă și artele, nu doar uzinele, iar în spațiul german se naște Naționalismul.

 Revoluția Industrială și Iluminismul au dinamitat, practic, vechile cutume, convenții și clase sociale, pentru ca Romantismul și Naționalismul să le reașeze, ulterior, la locul lor. Una peste alta, vă dați seama cum ar fi arătat un stat ideal, produs de imaginația agitată a oamenilor lumii moderne. Unul în care armonia face un pas în spate și lupta trece în prim plan. Parcă „luptă de clasă” și „materialism” au mai mult sens acum, cu zgomote de ciocan, locomotive cu aburi și carabine pe fundal, așa-i?

3. „Comunismul” lui Marx și Engels

În prima parte a secolului al XIX-lea, într-un spațiu german care se pregătea de uniformizare și unificare, ideile progresiste nu își prea aveau locul, mai ales pentru că ele criticau statul și religia. Totuși, într-un astfel de mediu se formează Karl Marx, intelectual, jurnalist și filozof, născut într-o familie de rabini cu convingeri iluministe. Influențat de Hegel, cu a sa „dialectică”, dar și de socialiștii francezi, Marx ajunge să creadă că sarcina gânditorilor ar fi să critice tot ceea ce există (idei, instituții, religii), deoarece totul este incomplet, deci totul poate fi și trebuie să fie schimbat. Cunoscându-l ulterior pe Friedrich Engels (burghez, fiul unui industriaș care deținea fabrici de textile în Anglia), Marx elaborează împreună cu acesta o ideologie numită „materialism dialectic și istoric” sau, în limbaj obișnuit, „comunism”.

Teoria lor vedea istoria omenirii dintr-un unghi pur materialist, ca pe o luptă continuă între cei care dețin mijloacele de producție și cei folosiți pentru a produce. Practic, un ciclu în care rolurile se schimbau, dar mereu era o clasă socială care profita de pe urma alteia. De această realitate materială a luptei de clasă depindeau atât dezvoltarea lumii, cât și conștiința oamenilor.

Dacă vreți, Marx a transformat conceptul luptei de clasă în leitmotivul istoriei. În consecință, el credea că muncitorii (deveniți atât de mulți și atât de asupriți în acea epocă industrială) aveau misiunea și datoria de a se organiza la nivel internațional și de a prelua puterea politică, treptat, de la capitaliștii care conduceau lumea – așa cum capitaliștii înșiși preluaseră puterea de la nobilii feudali, în zorii epocii moderne. După preluarea puterii ar fi urmat o perioadă de tranziție, în care proletarii urmau să conducă lumea, abolind capitalismul, așa cum și feudalismul sau sclavagismul fuseseră abolite anterior. Rezultatul ar fi trebuit să fie construirea unei societăți noi, fără state, fără clase sociale și fără proprietate privată, unde toți oamenii ar fi fost egali și s-ar fi bucurat în mod egal, la comun, de toate bunurile materiale. O lume nouă, a „omului nou”.

Spre deosebire de „Utopia” lui Thomas Morus, această ideologie a lui Marx și Engels nu se poate reduce la o singură carte, ci este practic bazată pe tot ce au scris cei doi în întreaga lor carieră. Totuși, punctul de referință teoretică a societății imaginate de aceștia poate fi considerat „Manifestul Partidului Comunist”, redactat în 1848. Este interesant că, deși Manifestul a fost scris într-un limbaj destul de accesibil pentru ca muncitorii să-l citească și să se coaguleze politic, Karl Marx nu a trăit niciodată efectiv printre cei pe care îi apăra, iar Engels a făcut-o pentru o vreme, însă din pantofii capitalistului, nu din bocancii muncitorului.

Odată cu această ideologie, conceptul de lume ideală devine un proiect politic în adevăratul sens al cuvântului, nu doar un comentariu sau o critică asupra realității (ca la Platon sau Morus, de exemplu). Ce a urmat știm foarte bine, mai ales pe parcursul secolului XX. S-au scris hale, depozite și vapoare întregi de cărți, așa că e de prisos să analizăm noi comunismul, în tentativa de a fi pus în practică. Tot ce putem argumenta este că materialismul dialectic și istoric (deși pornește de la un mare sâmbure de adevăr – ca toate ideologiile, de altfel) este un eșec, iar istoria a dovedit-o din plin pentru cei interesați să afle, să vadă și să audă.

De ce este un eșec? Păi, din fașă. Karl Marx a preluat Dialectica lui Hegel, însă i-a transformat complet sensul. Hegel susține că spiritul (sufletul) e mai important decât materia. Fix invers ca la Marx. Astfel, dialectica presupune o luptă interioară între două părți opuse (bine și rău, Yin și Yang, cum vreți s-o numiți) care în final servește sufletului, pentru că niciuna din părțile care se luptă nu dispar, ci continuă să coexiste într-o unitate a contrariului. Adică nu dispare nimic, ci doar se rearanjează. Se creează un echilibru, o armonie.

În plus, ideea că totul există pentru a fi criticat înseamnă că lupta nu încetează niciodată, iar inclusiv teoria lui Marx și a lui Engels trebuie să fie criticată, pentru că este limitată și supusă schimbării – conform propriilor convingeri ale lui Marx, nu? Cu alte cuvinte, știe el ceva, dar nu știe bine.

Și mai e ceva – eterna natură umană, dragi prieteni! Natură umană care îl determina pe Platon să facă diferența între lumea ideilor și lumea senzațiilor. Cel mai probabil, lumea comunistă de la capătul tunelului lui Marx nu va putea fi niciodată atinsă. O, și cât s-a încercat! Dar până și tentativa cea mai puternică s-a întâmplat într-un stat în care nici industria nu era la nivelul Occidentului și nici clasa muncitoare nu era așa numeroasă – adică în Rusia Țaristă. Colac peste pupăză, Lenin a mai și adaptat ideologia lui Marx și Engels. Marxism-leninismul presupune preluarea puterii de către muncitori exclusiv prin forță, prin Revoluție, prin sânge.

În continuare, am văzut ce s-a întâmplat, iar autori mari precum George Orwell sau Aldous Huxley au descris excelent efectele profund negative ale implementării unei ideologii perfecte doar pe hârtie. Fie că unii ajung „mai egali” decât alții, fie că adversarii regimului sunt arestați sau omorâți brutal, fie că domenii precum știința și cultura sunt modificate arbitrar, după bunul plac al „celor mai egali dintre egali”, deznodământul tinde să devină întotdeauna același – Eșec. Indiferent de cum va fi coafată sau reambalată această ideologie. Istoria ne-a arătat că exact ce previziona Marx despre capitalism (auto-distrugerea) s-a întâmplat în majoritatea țărilor în care teoria lui s-a încercat a fi pusă în practică.

Orice ideologie e periculoasă, pentru că radicalizează oamenii și îi întoarce unii împotriva celorlalți. Poate o lume cu adevărat ideală ar fi una în care scopul e armonia, în care nimic să nu meargă împotriva firii, ci totul împreună cu ea. În care oamenii sunt conștienți că fiecare are un suflet și de asta fiecare e unic, în felul lui, însă toți își pot da mâna pentru a le fi mai bine împreună. O lume cu națiuni și culturi diferite, speciale fiecare în felul ei.

În orice caz, societatea imaginată de Marx a rămas puternic prezentă în mentalul colectiv, în artă, în literatură, chiar și în politică. Adevărul e că are și câteva principii idealiste, de exemplu egalitatea sau reducerea sărăciei, ori gândul că toți oamenii trebuie să fie la fel, fără discriminare, fără oprimare. În teorie sună extraordinar, nu? De asta a fost și posibilă readaptarea lumii imaginare a lui Marx și Engels și în zilele noastre, pentru că este, până la urmă, despre crearea „omului nou”, rupt de trecut, care își construiește viitorul prin Revoluții oricând se simte înfierbântat. Ori noi vom fi întotdeauna nemulțumiți de câte ceva, nu?

Știm de la Platon că o lume ideală nu poate fi clădită pe Pământ decât pe bucățele, parțial. Cu toate astea, oamenii își mai imaginează state perfecte și astăzi. Despre ele, poate altă dată. Până atunci, să încercăm să ne facem măcar lumea din jurul nostru puțin mai bună. Pornind de la fiecare.

+ posts

LEAVE A RESPONSE

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: