ÎN SURDINĂ

Vreme trece, vreme vine

Philosophy Social

Statele în care oamenii nu au trăit niciodată – Partea a II-a

A urmat un mileniu și jumătate de transformări care mai de care mai imprevizibile, profunde, spectaculoase. Cel puțin pe Bătrânul Continent, lumea a cunoscut apogeul și declinul civilizației grecești, apoi romane, apoi bizantine. Val după val, populațiile migratoare schimbau paradigmă după paradigmă, aducând cu ele o altă lume, în galopul cailor de stepă. Jafurile și războaiele alternau cu perioadele de acalmie. Polul civilizației ceruse viză de flotant către lumea arabă și se mutase din Europa. În timpul lui Carol cel Mare, Parisul avea sub zece mii de locuitori, în timp ce Baghdadul avea aproape un milion.

În final, apele s-au liniștit, iar Europa s-a reașezat pe un alt tipar. Însă rămânea puțin loc pentru imaginație, din moment ce vremurile necesitau mai mult pragmatism și putere de adaptare la noile realități. A mai venit și Marea Ciumă care a ras o treime din oamenii Europei de atunci. Apoi a căzut Constantinopolele, sub iataganele turcilor otomani, la 1453.

Toată elita Bizanțului s-a refugiat în Vest, luând cu ea și scrierile marilor autori clasici, inclusiv ale celor trei pe care i-am menționat în prima parte a seriei. Bineînțeles, fără aportul Bisericii, care a adăpostit și răspândit aceste scrieri pe filiera primelor universități, redeșteptarea civilizației occidentale ar fi fost puțin probabilă la acel moment. Ca o mică paranteză, primele universități din Europa au apărut la inițiativa și cu fondurile Bisericii. Da, ați înțeles corect.

Să revenim. Citindu-i din nou pe clasici, gânditorii europeni și-au dat seama că se cam cere o redescoperire a valorilor antice, pentru a lua ce e bun de acolo și a merge mai departe, clădind, în sfârșit, o lume mai bună. Așa a urmat Renașterea, la mijloc de mileniu. Încurajați de umanism, care punea omul și valorile umane mai presus de toate, oamenii aveau din nou timp să viseze, să-și imagineze cum ar putea arăta o lume ideală.

2. „Utopia” lui Thomas Morus.

Printre exponenții Renașterii și ai umanismului se numără și Thomas Morus (More, dacă vreți), nobil englez, scriitor, creștin catolic, om politic. În 1515/16, el scrie cartea care îi asigură un loc în eternitate – cel puțin pe lumea asta. În traducere completă, titlul era „Despre cea mai bună formă de stat și despre noua Utopie”. Într-un cuvânt, „Utopia”.

Practic, Utopia descrie, prin ochii unui călător străin, o insulă. Pe această insulă se află o națiune imaginară, perfectă, care contrastează puternic cu lumea europeană de atunci – una controversată, unde se făceau abuzuri, unde oamenii se omorau din te-miri-ce motive, iar virtuțile existau mai mult în vorbe decât în fapte. Astfel, societatea utopiană avea un sistem foarte strict de valori și o organizare aproape cazonă, deși oamenii ei se considerau liberi. În concepția utopienilor, libertatea și armonia puteau fi obținute doar printr-o ordine socială strictă, printr-o ierarhie bine definită, unde fiecare își are locul său, iar fiecare activitate poate fi desfășurată doar într-un anumit spațiu.

De aceea, discuțiile sau dezbaterile politice puteau avea loc doar în piețele publice, atât. În afara lor, puteai fi condamnat la moarte dacă vorbeai politică. Totuși, exista libertate religioasă deplină – utopienii puteau crede în absolut orice doreau. Însă exista un imperativ: trebuia ca fiecare om să creadă în ceva, altfel se considera că nu poate accepta nicio autoritate venită din afară, din moment ce nu crede în viață după moarte. Altfel spus, în Utopia nu existau atei.

Nu exista nici proprietate privată, deoarece valoarea fiecărui om era stabilită nu în funcție de ce avea, ci în funcție de munca lui, de ceea ce era capabil să facă. Era, deci, o societate-hibrid, o combinație între libertate și totalitarism. Asta pentru că laitmotivul națiunii nu era neapărat libertatea, ci ordinea și disciplina. Prin aceste cuvinte-cheie putea fi înțeleasă și libertatea, dar nu altfel.

La fel ca Platon, probabil nici Morus nu a vrut să propună un sistem politic alternativ prin „Utopia”, ci mai degrabă să critice societatea reală în care el trăia. De altfel, Thomas Morus a rămas un idealist toată viața. Asta i-a adus și sfârșitul. Fiind un catolic fervent, a refuzat să adere la Biserica Angliei creată de Henric al VIII-lea, deși anterior îl consiliase pe rege în conflictul de idei dintre acesta și neamțul Martin Luther. Pe Morus, faptul că a rămas catolic l-a costat cariera și, în final, viața.

Totuși, „Utopia” a dat naștere unui nou gen literar care va fi pus în valoare în moduri spectaculoase în secolele ce vor fi urmat. Cât despre societatea creată de Morus, observăm un fapt interesant: totul este la comun, munca, ordinea și disciplina sunt valorile supreme, însă toți oamenii trebuie să fie religioși, să se raporteze la o forță exterioară aflată mai presus decât ei.

Astfel, lumea utopiană este spirituală și materialistă în același timp. Este un model imaginar care îmbină „Statul Ideal” al lui Platon și Comunismul lui Marx, ce avea să fie pus pe hârtie câteva secole mai târziu. Și, poate, și în a treia parte a seriei noastre. Săptămâna viitoare.

+ posts

LEAVE A RESPONSE

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: