ÎN SURDINĂ

Vreme trece, vreme vine

History

Schimbare de perspectivă – „Nimic pentru țară, totul pentru mine”

Aruncând o privire repezită peste istoria României se poate remarca faptul că, fără a face cercetări amănunțite, cea mai prolifică perioadă traversată de țara noastră a coincis cu monarhia. Dezbateri sunt multe asupra afirmației de mai sus, dar pentru mine țara noastră nu a mai avut până astăzi, în niciun moment, statutul avut în perioada 1881-1947.

Se vor găsi desigur „ingineri” care să-mi spună cum comuniștii au făcut și au dres, și exportau, și produceau, și aveau statut internațional și i-au învățau pe țărani carte și așa mai departe. Unui regim nelegitim, bazat pe o ideologie a frustrării, nu îi pot fi atribuite merite atâta timp cât orice realizare a sa a adus cu sine crime de neconceput.

Regalitatea se poate defini într-un singur cuvânt: suveranitate. Aceasta se poate traduce și prin putere de auto-determinare, cea de care ne plângem noi astăzi că nu mai există. Regele era „unsul lui Dumnezeu pe pământ” și se presupunea că primește inspirație divină în luarea deciziilor privind cârmuirea statului. De altfel, „Nihil sine Deo”, „Nimic fără Dumnezeu”, era și deviza regelui Carol I, preluată mai apoi ca deviză a casei regale Române. Aici voi completa spunând că titlul de „uns al lui Dumnezeu” era universal valabil tuturor capetelor încoronate, astfel că respectul dintre monarhi se practica în orice circumstanță, indiferent de țările pe care aceștia le conduceau. Practic, toți aveau același statut în fața lui Dumnezeu și, prin urmare, disprețuirea unui rege de către alt rege însemna disprețuirea Divinității.

Se presupunea că unica menire a Regelui era aceea de a conduce. Astfel că toată viața unui viitor sau actual rege gravita în jurul unei disciplini aparte, de neconceput astăzi pentru un tinerel frumos și liber. Interesele țării trebuiau reprezentate într-o manieră impecabilă, de aceea el se înconjura de oameni pe care se putea baza atunci când era necesară o sfatuire sau îndeplinirea unor sarcini în interesul statului.

Regele avea avantajul de a putea sta la masa negocierilor cu oricine, având în raport cu acesta un rang superior sau mai rar, egal, în desfășurarea discuțiilor. În acest sens este cunoscută istorisirea lui I.G. Duca conform căreia regele Carol I, pus în situația de a da mâna cu invitații săi, întindea doar un deget și în situații total excepționale, două.

Toate trăsăturile monarhiei prezentate mai sus au fost scrise la trecut în încercarea de a scoate în evidență faptul că sunt imagini ale trecutului; deși Casa Regală a României sau alte case regale europene mai există și astăzi. Era mai bine înainte sau mai rău? Nu ne putem pronunța. Știm însă ce avem astăzi și putem face o comparație de ținută, discurs, atitudine și anvergură între cei ce conduceau lumea acum ceva vreme și cei ce o conduc astăzi. O comparație între cei ce reprezentau cultura atunci și cei ce-și iau „crocșii” aurii la premiile Oscar de astăzi.

Motivul principal pentru care lumea regilor și reginelor, a prinților și prințeselor, a dispărut sau a primit un statut simbolic este chiar trăsătura ei principală: suveranitatea. Aici avem de-aface cu un paradox: ceea ce te face puternic, te și distruge. După cele două războaie mondiale s-a ajuns la concluzia că o lume unde toți au ceva de spus este o lume a războiului continuu. De aici decurge și imposibilitatea de auto-determinare cu care statele moderne, inclusiv România de astăzi, se confruntă. De aici și disperarea de a implementa toate aceste sisteme de incluziune, toleranță și acceptare. De aici și falsificarea istoriei sau interpretarea ei greșită, în scopul de a elimina orice rază de mândrie națională.

Desigur, atunci când vorbim astăzi de monarhie, luăm în calcul și trăsătura anacronică a acestui regim. Un conducător „uns al lui Dumnezeu” nu poate exista într-o lume care nu mai are nevoie de Dumnezeu. Practic legitimitatea regilor dispare odată cu apariția curentului ateist. Astfel că, pe lângă aspectele politice și ideologice, există și aspecte ce țin de momentul istoric în care ne aflăm. Asemenea comuniștilor și naziștilor care au apărut într-un anume context istoric, așa și ascensiunea republicii din zilele noastre în detrimentul monarhiei se datorează sau este cauzată (în funcție de preferință) de stadiul societății contemporane.

Un alt motiv foarte bine întemeiat ține de faptul că nici membrii caselor regale de astăzi nu mai cred în monarhie. Le displace ideea unei vieți pline de responsabilități în serviciul poporului pe care îl conduc și au fost ademeniți în pătura celor mulți, coborând astfel nivelul foarte jos. Asemenea instituțiilor bisericești, regalitatea dispare pentru că cei care fac parte din ea nu mai mai au credință în menirea lor.

Revenind la situația României, trebuie menționat faptul că și acum ea se află într-o contradicție juridică: avem o republică instaurată abuziv și ilegitim care după căderea comunismului trebuia eradicată și repusă în drepturi monarhia. Acestea sunt fapte ce țin de legalitate și nu de simpatie. Subiectul este unul destul de simplu: comuniștii au ajuns la putere fraudând grosolan alegerile; ajunși la putere au schimbat constituția și forma de guvernământ; abdicarea regelui Mihai nu aducea cu sine eradicarea monarhiei; prin urmare, legal, republica în România este ilegitimă.

În concluzie, monarhia nu are viitor și va rămâne o poveste romantică a trecutului. Cu toate acestea, indiferent de direcția în care lumea se va îndrepta, va trebui să cinstim etern ziua de 10 Mai pentru că ea reprezintă trei pietre de temelie importante în blocul de garsoniere numit încă și astăzi, România. Cu rele, cu bune, am rezistat aici la răscruce de vânturi numindu-ne români, și nu atlfel.

Website | + posts

LEAVE A RESPONSE

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: