ÎN SURDINĂ

Vreme trece, vreme vine

Social Politics Psychology

România și conflictele ei “intractabile”

Ce se întâmplă acum în România nu e nici pe departe ceva nou pentru cei care au luat contact puțin cu psihologia maselor, a societăților, ori chiar cu marketingul politic. Într-adevăr, contextul este unul nou, și anume pandemia de Covid-19. Însă contextele devin de multe ori doar pretexte pentru tensiuni deja acumulate care stau să răbufnească precum o oală cu capac lăsată prea mult pe foc. Și ce se întâmplă dacă ia cineva capacul, brusc?

În literatura de specialitate, o astfel de criză social-politică poate fi numită în multe feluri, însă voi folosi aici termenul de „conflict intractabil”, deoarece mi se pare mai potrivit, cu o definiție mai adaptată evenimentelor care au loc zilele astea în România. Avem de-a face, deci, cu un conflict intractabil, adică greu de controlat.

În 2007, profesorul Daniel Bar-Tal, de la Universitatea din Tel Aviv a elaborat un studiu numit „Sociopsychological Foundations of Intractable Conflicts”. În mare, ca să nu ne lungim cu exprimări teoretice bombastice, Bar-Tal vorbește despre faptul că societățile sau națiunile pot experimenta conflicte interioare puternice atunci când infrastructura psihologică le este afectată.

Dar ce înseamnă infrastructură psihologică? Păi oamenii funcționează după principii psihologice similare. Chiar dacă istoria, modul de organizare și contextele în care se manifestă fiecare societate sunt diferite, scheletul psihologic se aseamănă foarte mult. De altfel, dacă mergem mai departe prin literatura de specialitate, la Albert Bandura, la Leon Festinger, La Donald Winnicot și, bineînțeles, la Freud și la Jung, vom vedea un fapt clar – omul, prin natura lui, funcționează din punct de vedere psihologic după niște reguli și tipare destul de constante, oriunde s-ar afla.

Practic, toți oamenii vor să fie în consonanță cognitivă, adică toți ne dorim armonie mentală. Toți oamenii au prejudecăți subconștiente (unconscious biases). Toți oamenii tind să caute informații sau păreri care deja se pliază pe convingerile lor (confirmation bias), adică evită să vadă sau să audă ceva care le-ar contrazice părerile, pentru că asta le-ar putea deranja armonia cognitivă, cauzând disonanță. De asemenea, toți oamenii tind să reacționeze mai puternic la stimuli emoționali decât la mesaje raționale. Și așa mai departe.

Dar să revenim. În teoria lui Bar-Tal și a altor autori, conflictele intractabile sunt violente (fizic, psihologic sau ambele) și se întind de-a lungul unei generații de oameni, cel puțin. Adică pot dura și zeci de ani. Un conflict de genul ăsta formează două sau mai multe tabere foarte reziliente, motivate și adesea mobilizate politic, deci practic scindează societatea sau țara în cauză. Atmosfera generală va fi una de stres, frică, anxietate, ură, oboseală. Vor fi percepute, automat, și pierderi – materiale sau chiar umane. Oamenii sunt nevoiți să-și adapteze viața cotidiană la starea de conflict existentă.

Astfel, polarizarea și chiar radicalizarea sunt la ordinea zilei. În primul rând, taberele sunt bine hrănite cu informații corespunzătoare ba de lideri de opinie, ba de politicieni, ba de mass-media. Toți aceștia se arată preocupați de conflict, căutând în permanență rezolvări care ar aduce, în sfârșit, bunăstarea și armonia mult dorite. Totuși, dat fiind gradul de izolare a fiecărei tabere în propria bulă, niciuna nu este dispusă la compromis sau concesii. În consecință, starea de tensiune persistă. Se poate dezamorsa pentru o perioadă (un fel de „piua” care poate dura chiar și ani de zile), însă la următoarea ocazie (un context folosit ca pretext), tensiunile vor răbufni din nou, la fel ca oala cu capac de care vorbeam mai sus.

De ce durează atât de mult un astfel de conflict și de ce este atât de greu de stins? Păi din cauza „infrastructurii social-psihologice”, așa cum o numește Bar-Tal. Mai precis, se creează un întreg mecanism care menține taberele unite și îndreptate una împotriva celeilalte. Se face apel la emoții, se face apel la trecut, la memoria colectivă, eventual se fac și comparații cu alte societăți – totul pentru ca taberele să fie loializate și menținute în antiteză.

Temele folosite sunt juste, în teorie, și emoționale (egalitatea în drepturi, libertatea, onestitatea, gloria societății respective, bunăstarea materială sau spirituală etc.). Astfel, membrii unei societăți capătă o identitate socială puternică în timpul unui conflict intractabil. Adică aceștia au acum o nevoie mai mare de securitate și de a simți că „aparțin” de ceva anume. În consecință, strâng rândurile în jurul unei cauze comune și în jurul unor valori comune. Altfel spus, infrastructura social-psihologică oferă o identitate – iar identitatea e esențială pentru buna funcționare a psihicului. Fiecare vrea să știe cine e și ce dorește.

Principalul catalist al acestei infrastructurie este reprezentat de cele mai multe ori de frică. Frica are o forță extraordinară, din punct de vedere emoțional, și poate justifica până și cele mai mari atrocități, pentru că generează automat ură. De ce generează ură? Pentru că frica implică un anumit „dușman” (real sau inventat). Iar asta mobilizează întotdeauna indivizii unei societăți.

Poate cea mai importantă consecință negativă a acestor conflicte interne dintr-o societate e denaturarea informației. Alterarea, adaptarea sau ambalarea ei într-o formă care menține oamenii obtuzi în gândire și antagonizați.

Dar ce legătură au teoriile astea pompoase cu România? Până la urmă, conflictele intractabile sunt, de regulă, foarte violente. Or România e o țară pașnică, democratică, UE, NATO, etc. Corect, doar că aceste conflicte pot fi violente și din punct de vedere psihologic, nu doar fizic. Cred că sub acest aspect, în societatea românească există un conflict intractabil care a început imediat după Revoluția din 1989 și care astăzi e departe de a se fi încheiat.

Haideți să privim, foarte scurt, la mișcările de stradă care au avut loc în România, în aceste trei decenii. „Piața” e un bun etalon pentru a analiza evoluția unei societăți, pentru că „Piața” însăși, prin efervescența și eterogenitatea ei este ca o societate în miniatură. România nu are o tradiție așa bogată de mișcări de stradă precum are Franța, de exemplu. Totuși, ceea ce avem este foarte relevant.

După 1989, oamenii vechiului sistem au vrut să fenteze noile vremuri și să-și păstreze, cu orice chip, puterea, chit că era politică sau economică. Sub umbrela unei „democrații originale”, oamenii sistemului au dus România într-o tranziție defectă care a fracturat societatea, polarizând întregi segmente ale populației și alungând milioane de oameni din țară într-un exod care este depășit la nivel mondial doar de Siria.

Putem spune că fenomenul a început încă din primele saptămâni ale lui 1990, în Piața Universității. Elita intelectuală de atunci era mai solidă decât cea de acum. „Golanii” din Piață au încercat să atragă atenția asupra realității în care se găsea noua Românie, însă sistemul a polarizat societatea prin pârghiile pe care le avea (presă scrisă și TVR). Astfel, „Noi muncim, nu gândim” și „Moarte intelectualilor” au ajuns sloganuri reprezentative, iar embargoul mediatic asupra celor din Piața Universității a fost aproape total. Conflictul a fost dezamorsat de bâtele minerilor, în iunie 1990, dar reminiscențe au tot existat în anii următori. Totodată, atunci a început exodul, când sute de mii de români (printre care mulți tineri) au părăsit țara în lunile ce au urmat, furioși, frustrați și dezamăgiți de turnura evenimentelor.

O vreme, societatea a fost oarecum atrasă în jurul singurului obiectiv de țară pe care l-a avut România postcomunistă – aderarea la NATO și UE. Dar, în paralel, „bau-baul” corupției începea să fie fluturat în spațiul public. După criza economică din 2008-2010, corupția a devenit motorul principal al tensiunilor sociale. Asta s-a văzut cel mai bine între 2015 și 2019, mai exact între tragedia de la Colectiv, folosită ca pretext politic de una din tabere, și încarcerarea liderului politic al celeilalte tabere.

Alegerile parlamentare din 2020 au adus un echilibru surprinzător în Parlamentul României, în sensul în care noua garnitură de partide reprezintă cam toate paletele spectrului politic, iar aproape toți cetățenii țării se pot simți oarecum reprezentați politic, ceea ce nu prea s-a întâmplat înainte. Totuși, asta nu a însemnat finalul tensiunilor și conflictelor din societate. Politicienii, liderii și partidele sunt nici mai mult, nici mai puțin decât emanația societății. Orice partid sau lider politic apare pentru că societatea în sine are o trăsătură care necesită a fi adusă acolo. Acum societatea e mai bine reprezentată politic, dar rupturile din interiorul ei persistă.

Ce tot întreține rupturile astea sociale, în România, de 30 de ani? Probabil dorința vechiului sistem de a se autoconserva cu orice preț (chiar dacă astăzi e reprezentat mai degrabă de copiii și nepoții lui). Și cum face sistemul asta? Prin frică. La început, frica de a pierde democrația „greu cucerită” și amenințată de golanii intelectuali. Apoi, frica de a nu fi incluși în structurile euro-atlantice și considerați de occidentali „unii de-ai lor”. A urmat frica de corupție. Frica de Băsescu, din nou de corupție, frica de Dragnea, de PSD, și tot așa. În același timp, societatea s-a divizat mai mult ca oricând. Tineri și bătrâni, țărani și orășeni, „pesediști” și restul lumii, diaspora și cei din țară, iar exemplele pot continua.

Astăzi sunt mai multe frici. Dominantă este frica de virus, în contextul pandemiei. În plan secundar sunt două tabere la nivel internațional – cei conservatori, mai tradiționaliști, atașați identității naționale, care sunt mai reticenți la modul în care este gestionată pandemia de către liderii politici și cei moderni, mai progresiști, care sunt mai în favoarea curentelor mainstream, cu o identitate care fluctuează, urmărind trendul globalizării și al corectitudinii politice.

Cu bune și rele, cu vârfurile și cu uscăturile lor, fiecare face uz de informație așa cum consideră oportun. Faptul că trăim într-o epocă a vitezei, în care informația circulă mai repede ca înainte favorizează prăpastia dintre tabere, cel puțin la nivel de mesaje. În plus, observăm cum rețelele sociale creează bule prin algoritmii lor, bule care îndepărtează oamenii unii de alții în loc să-i unească sub un scop comun.

Astfel, unii oameni din tabăra conservatoare cad în capcana teoriilor conspirației, de exemplu. Alții, din tabăra progresului radical cad și ei în capcana slăvirii establishmentului și tratează știința, de exemplu, ca pe o nouă religie. Tot ei duc în derizoriu termeni precum „extremism” sau „fascism”, doar pentru a se încadra în șablonul periculos al corectitudinii politice și al mentalității „omului nou”.

Totuși, fără să ne propunem a fi partizanii vreuneia din tabere, observăm cum protestele recente din România au scos artileria grea din repertoriul acestora din urmă. Vedem cum coaliția de guvernare (cu precădere USR-Plus) înfierează protestele, deși un apel la memoria colectivă arată că și ei au folosit exact același tip de proteste pentru a se ridica politic după tragedia de la Colectiv sau după faimoasa Ordonanță 13. Vedem cum discursul lor public (adoptat parțial chiar și de președintele țării) sugerează faptul că ar exista acum în România un reviriment al fascismului și al antisemitismului.

Vorbe extraordinar de grele! Cuvinte periculoase folosite după bunul plac politic și neacoperite de realitate. Adică false. Să luăm faptele, pe rând:

  1. Se pune o etichetă de „fasciști” unora pentru câteva declarații politice rostite sub cupola Parlamentului, în memoria unor personalități marcante precum Mircea Vulcănescu, Valeriu Gafencu sau Nicolae Steinhardt. Faptul că Mircea Vulcănescu a fost înfierat de regimul comunist nu înseamnă nici pe departe că omul a fost fascist.
  2. Se pune o etichetă foarte periculoasă de antisemitism asupra României pentru un mesaj solitar adresat unei mari actrițe. Niciun raport anual al Departamentului de stat american nu semnalează că antisemitismul e o problemă reală în România. Un alt raport oficial întocmit de Comitetul Economic și Social European privind statul de drept în UE pentru 2018-2019 nu menționează România absolut deloc printre țările în care există antisemitism.

În 2014, premierul Victor Ponta declara pentru Jerusalem Post că în România „nu există antisemitism”. Președintele Băsescu spunea același lucru la întâlnirea cu premierul israelian Shimon Peres. Cu patru ani în urmă, în 2010, Shimon Peres însuși (pe atunci președinte) mulțumea României pentru că a ajutat 400.000 de evrei în perioada regimului nazist.

Bineînțeles, au existat câteva acțiuni solitare sau foarte izolate, de-a lungul ultimilor ani, însă ele pot fi catalogate mai degrabă ca „lipsă de discernământ” (autorii fiind minori sau persoane cu probleme psihice), nu ca antisemitism. Dacă am fi corecți politic până în pânzele albe, am putea aduce aminte și de cuvintele președintelui Iohannis, care declara în 2018 că Liviu Dragnea ar face „înțelegeri cu evrei” în Israel.

Aproape orice fapt este politizat pentru a se încadra într-un conflict care, din păcate, nu este în plină desfășurare numai în România. Bunăoară, dezvelirea unui bust al poetului Octavian Goga este catalogată ca un fapt antisemit, în timp ce dezvelirea unor busturi ale lui Marx prin Germania sau prin alte părți ale Europei nu este catalogată în niciun fel. Chiar și regimurile odioase de extremă-stângă și extremă-dreaptă sunt tratate diferit, atât în discursul public, cât și în artă sau entertainment. Însăși Uniunea Europeană, prin instituțiile sale face acest lucru, dar despre asta vom discuta altă dată.

Da, există un dublu standard. După cum le spunea profesorul Valentin Stan studenților la Istorie de la Universitatea din București: „what you see depends on where you sit!”. Și poate părea foarte pesimist, fatalist sau prăpăstios ce scriem noi aici.

Dar nu este chiar așa. Da, există un conflict intractabil în România, mai evident acum pentru că este alimentat de tensiuni care iau amploare în toate țările din Emisfera Vestică. Dar nimic nu durează la nesfârșit. Prin aceeași natură umană de care vorbeam mai sus, putem să ieșim din bulele de informație, din infrastructura psihologică a conflictului social. Vedem, de exemplu, cum acest arsenal de atacuri furibunde declanșat de USR-Plus începe să se întoarcă împotriva lor.

De ce? Pe de-o parte, pentru că discursul politic nu poate masca la nesfârșit incompetența administrativă și modul total defectuos în care este gestionată pandemia. Pe de altă parte, pentru că disprețul arătat celor din stradă, etichetele peiorative puse unor oameni care au aceleași drepturi civile ca și ei arată mai degrabă că ei, corifeii democrației originale, se comportă precum fasciștii de odinioară.

În încheiere, trebuie să revenim puțin la studiul lui Daniel Bar-Tal, pentru că el propune și o soluție. Conflictele intractabile se pot încheia în două moduri, spune el. Prin victoria uneia din tabere sau prin schimbarea relațiilor dintre aceste tabere rivale, astfel încât să se urmărească obținerea păcii. Am sugera și noi că pacea se poate obține printr-un obiectiv comun, de exemplu, printr-un scop național, aflat mai presus de orice tensiuni și orgolii sociale.

României îi lipsește un scop, un Proiect de Țară adevărat, asumat. Dacă societatea și forțele politice ar începe să promoveze, ușor-ușor, competența și responsabilitatea, atunci ar putea începe un progres organic, ancorat în realitate și în necesitățile românilor. Mai departe, putem construi o strategie adevărată pentru a ne continua istoria și a depăși gaura neagră adusă în zorii lui 1990, prin „democrația originală” a vechiului sistem.

Altfel există riscul să ne adâncim în frustrări și să devenim o societate din ce în ce mai nefuncțională, ruptă tot mai mult, prin conflicte interne, de propria identitate.

+ posts

LEAVE A RESPONSE

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: