ÎN SURDINĂ

Vreme trece, vreme vine

Philosophy

Lacrima lui Covidiu

Acest text nu se vrea a fi un îndrumar ideologic. Nu se vrea nici apologia vreunui sistem politic ori vreunei forme de guvernământ. Și nici măcar să fie vreun manual de instrucțiuni pentru viață, cu coperți noi și pagini vechi, pline de clișee despre simțul măsurii, realism, ori moralitate.

Ca oameni care apreciază un vin atâta timp cât e din struguri și nu din pastile, noi doar am identificat o analogie interesantă între plăcerea noastră vinovată și angoasa socio-culturală a zilelor noastre, ajunsă la apogeu odată cu prima pandemie serioasă a secolului XXI. Mai exact, este interesant cum criza polivalentă declanșată de un virus cât se poate de real vine ca o lacrimă pe obrazul subțire și bronzat al unei societăți egocentrice, infatuate și atotștiutoare, în aparență – însă debusolate, ignorante și foarte sensibile, în esență.

Într-o scenă de teatru absurd, poate, strofocările pentru a rezolva această criză sunt tot atât de folositoare precum încercarea de a monta un foraibăr între două ferestre sparte, acoperite cu cartoane. Nu poți face în acest fel decât să mai ameliorezi crivățul de afară. Crivățul conștiinței care astăzi bate de la Vest spre Est și care pare că va ingheța tot ce înseamnă căldură sufletească.

Ne rătăcim tot mai mult în detalii pierzând între timp imaginea de ansamblu. Uităm constant faptul că noi suntem doar niște invitați la petrecerea dată de natură în cinstea vieții. E un bal mascat în care Omenirea se prezintă deghizată într-un domn la costum, dar care are pământ sub unghii și miroase a transpirație.

Lacrima lui Covidiu e rece și sărată. Deplânge o lume în progres forțat în care orice distopie sinistră, orice fantezie bolnavă, orice teorie a chibritului poate avea succes, dacă servește unei agende precise și harnice. Chiar dacă iau fibra umană și o îndeasă, cu talpa, în ghenă, noile ideologii se mulează perfect pe ambalajul nostru subțire de oameni aproape noi. De ce? Probabil pentru că nu ne deranjează, nu? Trăind, aparent, în cele mai bune condiții din istorie, ne-am învățat să nu mai mestecăm, să nu mai digerăm organic, să reacționăm doar la stimuli, înlocuind vinul matur cu tulburelul dătător de dureri de cap.

Chiar și așa, nu ar fi o problemă fără soluție. Tot au mai fost momente de genul ăsta, iar istoria ne-a dat, de fiecare dată, câte două palme și s-a autoreglat. Pare, însă, că ne trezim tot mai greu, pentru că ne credem din ce în ce mai atotputernici. Coronavirusul ăsta este ca o căzătură tare, ca un șut în fund pe care trebuie să-l percepem ca pe un pas înainte și să înțelegem că suntem o generație de „minți deschise”, dar cu forcepsul, nu cu informație și înțelepciune.

Corectitudinea politica, ignoranta fata de lumea in care traim, lipsa de respect fata de viata si spumele la gura nu isi au locul langa un vin bun. Formele fără fond nu pot crea figuri organice, armonioase, ci doar oameni mutilați metafizic, speriați de bombe, dispuși să creadă puternic că orice zboară se mănâncă. Pentru a păstra diversitatea ideilor și buna înțelegere între toți, omul de astăzi e în stare să-i interzică pe toți care nu sunt ca el, lovind în stânga și în dreapta cu barda cu doău tăișuri a toleranței.

Din cauza asta, omul de ieri nu ar sta la masă cu noi. Și ar trebui să căutăm soluția mai mult înăuntrul nostru, să realizăm cine suntem, mai exact, și câte putem (sau nu) să facem. Cum ar zice anacronicii, „să ne băgăm mințile în cap”. Asta dacă vrem măcar ca omul de mâine să bea un pahar cu noi.

Website | + posts
+ posts

LEAVE A RESPONSE

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: