ÎN SURDINĂ

Vreme trece, vreme vine

Philosophy Psychology

Dumnezeu este mort

Afirmația îi aparține lui Friedrich Nietzsche și poate fi catalogată la prima vedere ca fiind cel puțin șocantă, chiar și pentru un necredincios. Există însă o diferență semnificativă între a spune că „Dumnezeu nu există” și „Dumnezeu a murit” prin prisma faptului că prima neagă posibilitatea existenței, în timp ce cea de-a doua o confirmă într-un mod neașteptat. Desigur, referința făcută de Nietzsche are un înțeles metaforic, dar cu un puternic nucleu de adevăr confirmat istoric.

„Moartea lui Dumnezeu” a fost setată de Nietzsche ca momentul în care omul se va dezlega din „lanțurile” religiei și va putea să-și creeze astfel propriile sale valori. După spusele sale, „eliberarea” va aduce cu sine un val de nihilism și radicalizare care vor înlocui vidul rămas în urma religiei. Cred că o scurtă privire aruncată asupra secolului XX va confirma indubitabil previziunile sale. 

Nevoia noastră de a avea convigeri și credințe este asemenea unui pahar ce trebuie să fie mereu umplut cu apă curată pentru buna funcționalitate a ființei. Nihilismul poate fi astfel reprezentat de un pahar gol, eventual fără fund, în care orice ai turna va curge pe masă. Pe de altă parte, ideologia va turna Cola în pahar: dulce, răcoritoare, crează mereu plăcere, dar toate acestea doar aparent pentru că din esența ei lipsește naturalul.

Dumnezeu a mai fost în trecut omorât de noi și din ceea ce a rezultat se poate observa că uciderea Sa a reprezentat o necesitate întru împlinirea menirii Sale. Putem spune astfel că statutul dobândit de Iisus este datorat morții Sale, moarte cauzată de noi, oamenii, și personificată prin Iuda. Povestea biblică poate părea la prima vedere puerilă, dar în esență ea conține o simbolistică aparte. Spre exemplu sărutul lui Iuda poate fi interpretat ca fiind o situație de viață: de multe ori ni se întâmplă ca persoane apropiate să ne trădeze în momente importante printr-un „sărut”, adică printr-un gest aparent de afecțiune, dar în spatele căruia să se afle o intenție contrară aparențelor.

După structura prezentată în articolul despre povești, arhetipul eroului este prezent și în mitul biblic: Iisus a trebuit să moară pentru a deveni Dumnezeu. Probabil că astăzi ne aflăm deja într-un asemenea moment din punct de vedere spiritual: trebuie să negăm Divinitatea, să o omorâm și să o îngropăm, pentru ca apoi să renască mai puternic decât înainte.

Negarea conceptului de Divinitate nu necesită explicații fenomenologice suplimentare, ea fiind astăzi chiar o modă. Până la urmă, nu este o tragedie deoarece și Iisus a avut momentul său de îndoială: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai lăsat?” (Matei 27, 45-48). Poate negarea este un mod de manifestare a credinței, interpretată greșit ca păcat. Oare este mai utilă o credință oarbă decât una bazată pe variate experiențe sufletești?

În ceea ce privește „moartea” sau „îngroparea” Divinității sunt concepte asupra cărora nu mă pot exprima concret tocmai din pricina faptului că sunt aspecte care îmi depășesc capacitatea de observație. E posibil ca noi să nu putem realiza momentul „morții” și „îngropării” în timp real, ci doar retroactiv, tocmai prin prizma inconștienței caracteristică procesului în sine. Cu toate acestea, natura își va urma cursul și reînvierea va avea inevitabil loc. De aici provine și importanța „mântuirii” sau a Învierii Domnului dată de creștinism; ea oferă speranța unei vieți după moarte, unei continuări după sfârșit. Singura întrebare importantă ce se ridică de aici este forma pe care o va lua „continuarea”, dar aici revenim din nou la un punct asupra căruia orice speculație este inutilă.

Prin urmare, consider afirmația lui Nietzsche ca fiind foarte relevantă și dătătoare de speranță, contrar ideii conform căreia „moartea lui Dumnezeu” coincide și cu conceptul de „sfârșit etern al nevoii de Dumnezeu”. Nietzsche fost oricum un vizionar, esența lumii de astăzi fiind descrisă de el prin scrierile sale acum mai bine de o sută de ani. Printre altele, el a prevestit ascensiunea nihilismului și a ideologiilor politice, fiind un fin observator al vremurilor în care a trăit.

În altă ordine de idei, până și necredința este o formă a credinței, fie ea religioasă sau de altă natură.

Dumnezeu rămâne mort! Și noi l-am ucis! Cum să ne consolăm noi, ucigașii ucigașilor? Cel mai sfânt și mai puternic din tot ce-a avut lumea până acum și-a pierdut sângele sub cuțitele noastre – cine ne spală de acest sânge? Cu ce apă ne-am putea curăța? Ce ispășiri, ce jocuri sfinte va trebuie să inventăm? Nu este oare dimensiunea acestei fapte prea mare pentru noi? Nu trebuie să devenim noi înșine zei pentru a părea cel puțin demni de ea?

Friedrich Nietzsche, Știința voioasă
Website | + posts

1 COMMENTS

LEAVE A RESPONSE

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: