ÎN SURDINĂ

Vreme trece, vreme vine

Social Personal

„Cui aparține acum acest oraș?”

Am zărit zilele acestea un spațiu publicitar ocupat de afișul din imagine. Fotografia este acompaniată de întrebarea (retorică, desigur): „Cui îi aparține acum orașul?” Voi detalia în cele ce urmează valul de gânduri care m-a învăluit ulterior.

Poate că ceea ce m-a făcut să observ în primă fază aceasta imagine este elementul familiar. Cred că putem cădea cu toții de acord că, cel puțin în partea de est a Europei, aceasta este imaginea tipică a unei gospodării. Nimic anormal pentru cineva care vine din România, de exemplu. Cu toate acestea, aparent extrem de intrigant pentru anumiți cetățeni nemți. Pot aprecia însă gradul de bizar cu care ar fi întâmpinată o astfel de amenajare răsărită pe lângă mulțimea de clădiri specifice de pe teritoriul german. Deși departe de a fi identice, majoritatea construcțiilor pot fi încadrate într-un stil specific predominant, care oferă privitorului o omogenitate vizuală, despre care, personal, pot afirma că exprimă bun gust și un grad ridicat de civilizație. Lăsăm teoriile arhitecturale deoparte și revenim la analiza afișului: poate pentru consumatorii de senzațional, acest afiș ar putea fi considerat doar o jignire enormă. O abordare extremistă și batjocoritoare, demnă de a-i fi agățată pe loc eticheta „Discriminare!” – „ei vorbesc despre integrare, și tot ei sunt cei incapabili să-și respecte cuvântul.”

Că veni vorba de termenul integrare: sunt statele gazdă singurele responsabile pentru o bună integrare a străinilor? Stă doar în puterea și datoria lor să ne facă o primire cât mai plăcută posibil? Ne oferă statutul de imigrant dreptul suprem de a face ce vrem noi, doar pentru că suntem pe teritoriul unei țări unde este promovată ideea de libertate de exprimare sub toate aspectele ei?

Se știe că românii, în comparație cu alte popoare, sunt niște gazde primitoare. Te cinstesc și îți oferă la masă tot ce-i mai bun. Cu toate astea, ar fi exagerat să te și așeze în capul mesei și să-ți înmâneze cheia de la cămară. Consider că același ar fi cazul și situația altor țări gazdă. Te primesc, te omenesc, dar nu-ți pot oferi inima pe tavă. Până la urmă, tu ești doar un oaspete în casa lor. În momentul în care te apuci de spart semințe și începi să te urci cu picioarele pe masă, doar pentru că așa îți permiți tu la tine acasă, lucrurile se schimbă. În calitate de imigrantă, deși în interiorul propriului cămin mi-am păstrat propriile obiceiuri și tradiții, pe stradă am căutat să mă comport cu decență, și să nu ies în evidență într-un mod negativ. Nu spun că pentru mine a fost un efort extraordinar, însă consider că este un efort pe care toți imigranții au datoria să-l facă. Poate nu le este tuturor comod, însă, mă întreb, cât de comod le este salariul sau ajutoarele sociale oferite aici, în comparație cu cel pe care îl primeau la ei acasă?

Un alt exemplu este al celor care, deși născuți aici, cu naționalitate germană, ți se adresează la ghișeu cu un nonșalant: „Merhaba!” (formulă de salut de origine turcă).

Sunt de părere că totul are un preț. Emigrarea este, în cele mai multe cazuri, o alegere, iar asta atrage după sine răspunderea de a-ți respecta gazda, și de a juca după regulile casei ei. Așa cum zice o vorbă din bătrâni, și cu dracul în buzunar și cu sufletul în Rai, nu se poate.

P.S.: Poate, cu timpul, vom exporta și gropile din asfalt.

+ posts

LEAVE A RESPONSE

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: