ÎN SURDINĂ

Vreme trece, vreme vine

Personal

Alt băiat prin țări străine. Partea I.

Ar trebui să stabilim o treabă de la bun început. Anume, cred că am fost foarte norocos, iar Providența divină (sau cum preferă fiecare să-i spună) m-a ajutat mai întotdeauna prin contexte favorabile. Nu am plecat din România de nevoie, ci am fost în situația fericită de a pleca să-mi urmez un vis – să studiez în străinătate.

De aceea, nu știu cum pare străinătatea pentru cei care au părăsit România pentru a putea pune o pâine mai albă pe masa familiei rămase acasă. Voi scrie doar prin prisma experiențelor mele fortuite din afara granițelor țării. Nu pretind că „știu io cum e cu Diaspora, dom`le”, deci n-o să dau nici sfaturi. Sau dacă o să dau câteva, luați-le și voi cu o linguriță de sare.

Cum ziceam, mi-am dorit să plec la studii în străinătate. Mai exact, de când eram la facultate, la București. Prin anul 3, am fost în Cehia cu o bursă Erasmus, timp de un semestru. O experiență extraordinară și probabil una din cele mai bune decizii pe care le-am luat vreodată. Dar vom vorbi mai multe când ajungem la Cehia, într-una din părțile viitoare. Revenind, mi-am pus în minte să încerc neapărat să fac un master în afară. Am fost la vreo două târguri de universități la Sala Palatului, engleză știam bine, mai știam că Marea Britanie stă foarte bine la capitolul universități, deci „Anglia” a fost alegerea, logic.

Era, însă, o problemă – banii. Prin anii `90 (`97-`98, dacă nu mă înșel), guvernul Tony Blair a instituit sistemul actual de taxe de studii în universități, astfel că învățământul superior a devenit, brusc, cu plată (culmea, deși guvernul era laburist, deci de stânga). În fine, tot ei veneau și cu o soluție – să te împrumuți la guvern ca să-ți plătești studiile și le dai tu banii înapoi (în rate mai bune decât la bancă) după ce termini facultatea și intri în câmpul muncii (de preferat tot în UK). Practic, studiai tot pe gratis, dar rămâneai cu o rată lunară după câteva luni de la absolvire. Astfel, statul investește în studenți pentru a-i atrage și păstra în economia britanică. Băieți deștepți.

Totuși, procedura de a primii acest Government Loan (Postgraduate Loan, în cazul meu) dura ceva, timp în care ar fi trebuit să mă susțin financiar din surse proprii. Cum astea cam lipseau, m-am angajat în București împreună cu prietena mea. Corporatiști. Cum după vreun an de zile de boemie, să zicem, sursele astea tot lipseau, am zis să plecăm o perioadă la muncă într-o țară din Vest, până facem odată niște bani de master în UK.

Zis și făcut. Eram corporatiști? Eram. Știam engleză mult mai bine decât alte limbi oficiale de prin Occident? Știam. Am căutat, deci, ceva asemănător de muncă în Marea Britanie sau Irlanda. Știu ce vă așteptați să auziți, dar am găsit în Irlanda. La Cork, al doilea oraș după Dublin. Piața imobiliară cam sufocată (mulți oameni în căutarea unui apartament/unei camere, puține chirii disponibile), dar în rest ok. Salariu bunicel. Luaserăm toate interviurile, primiserăm oferta pe email, ca să o semnăm. Era noiembrie.

Numai că într-o seară, după o sticlă de Purcari (excelenți frații noștri la vinuri), am stat și am făcut următorul raționament: dacă tot plec în străinătate și tot voi avea nevoie de niște bani la început, până la primul salariu (chirie, cheltuieli et caetera), atunci care mai e șmecheria? Care ar mai fi diferența între o lună de așteptat Postgraduate Loan în Anglia și o lună de așteptat salariu în Irlanda?

Vă dați seama că am intrat imediat pe site-ul unei universități la care amândoi găsiserăm programe de studiu interesante anterior și la care taxele erau destul de mici, deci ne-ar mai fi rămas bani din Loan și pentru niște sticle de Purcari. Universitatea asta era la Bournemouth, oraș turistic, la mare, pe coasta de sud a Angliei, peste Canalul Mânecii. Știam de Bournemouth de la pariuri, la fotbal, dar habar n-aveam, până atunci, că Anglia poate avea plaje cu nisip, adică turistice, ca la noi. La ce climă au, sper că mă înțelegeți.

Bun, ce îmi doream eu să studiez începuse deja în septembrie. Dar am găsit alt program, destul de similar, care era disponibil și din ianuarie. La ea era bine din prima, începeau și în septembrie, și în ianuarie. Și uite așa ne-am trezit acceptați la studii în Anglia, în decembrie 2018. Pe 18 ianuarie 2019 aterizam la Londra, având în minte ceaiul de la ora 5, pe Big Ben, pe lorzii din palatul Westminster, autobuzele cu etaj, cluburile cu 57 de tipuri de alcool, fotbalul, berea și salariile plătite în lire sterline. Îmi imaginam deja atmosfera din campusurile universitare, după cum văzusem eu prin filme.

Câte s-au potrivit cu imaginația mea și câte nu, asta rămâne o întrebare pentru săptămâna viitoare.

+ posts

LEAVE A RESPONSE

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: