ÎN SURDINĂ

Vreme trece, vreme vine

Personal

Alt băiat prin țări străine. Partea a III-a.

A fost mai ușor decât ne așteptam să devenim „Her Majesty’s students”, dacă îmi permiteți metafora. Procedura de înregistrare a mers foarte ușor. Studenți erau cam din toată lumea, China și Nigeria pe primele locuri. Pentru ploieșteanul din mine, care văzuse în orașul natal doar vreo câțiva arabi sau africani care studiau la „Petrol și Gaze”, a fost un lucru extraordinar să întâlnesc mai multe naționalități decât materii de studiu. Oricât de nedumeriți, șocați sau pierduți în spațiu, fiecare din ei era preluat de staff cu câte un zâmbet și o atitudine de educatoare blajină. Pe principiul „ești la Roma, te comporți ca romanii, însă trebuie să-ți spună cineva și cine sunt romanii ăștia, mai exact”.

Ați putea spune că e normal, din moment ce erau tratați bine pe banii lor, până la urmă. Însă nu e chiar așa, sunt niște nuanțe aici. Da, englezii din sud sunt renumiți pentru falsitatea lor, în sensul de politețe impostată, de bunăvoință artificială turnată peste un schelet arogant, pe alocuri snob. Sau cel puțin așa zic cei din nord. La rândul lor, cei din sud îi privesc ca pe niște proletari gălăgioși cărora probabil le place să te lovească direct cu halba în cap dacă vrei să bei la masa lor. Păi ce credeați, că doar la noi există rivalități? Și englezii au moldovenii lor.

Însă oricât or fi sudiștii de falși și cu pipota prea umflată de faptul că se află mai aproape de Londra, tot e frumos să vezi că ești întâmpinat calm și binevoitor aproape peste tot unde te duci. Ori cel puțin așa am perceput eu treaba, încă din prima zi, de când mi-am luat o cafea de la un băruleț cochet de peste drum, iar o fată blondă, cu ochi albaștri îmi zâmbea până și când mă întreba cât zahăr doresc. În condițiile astea, nici nu mai contează cât zahăr e acolo, vă dați seama.

Iar în mediul academic, aceste norme sociale sunt și mai evidente, și mai fundamentate în timp. De la săptămâna de acomodare, în care ți se explică pe îndelete cum funcționează fiecare părticică din campus și ce vei avea tu de făcut acolo, până la recepția oficială organizată la începutul fiecărui semestru sau la asistența permanentă pe care o primești pentru a-ți crea un CV așa cum trebuie, de exemplu, sau pentru a ști cum să vorbești la viitoarele interviuri pentru angajare. Bibliotecile și sălile de lectură au absolut tot disponibil și online.  Bibliotecarii îți explică exact cum să-ți scrii eseurile și disertațiile, cum să folosești stilul de citare Harvard și cum să nu plagiezi. Mură în gură. De asemenea, târgurile de joburi sau internshipuri organizate frecvent îți prezintă exact cam ce joburi se cer, unde se cer și cum ai putea să ajungi acolo direct de pe băncile facultății, cum s-ar spune.

Photo: www.aacsb.edu

Bineînțeles, nu sunt covrigi agățați chiar de coada fiecărui câine. Chiar și în Marea Britanie contează pe cine cunoști și din ce țară vii atunci când cauți un job. Aceste prejudecăți cognitive fac parte, la urma-urmei, din fibra noastră psihologică și nu vor dispărea oricât ar plânge sau ar urla ideologii noii corectitudini politice. În sinea lor, cred că o știu și ei. Însă revenind la puntea dintre educație și piața muncii, ea există totuși și e destul de solidă. Spre deosebire de România, unde foarte mulți studenți habar nu au încotro să o apuce după balul de absolvire.

Ei, și acum ajungem la conținutul în sine a ceea ce studiezi acolo. Sunt programe structurate foarte bine, excelent chiar, în domeniul real, de exemplu, ori în economie, business, Drept, medicină, turism, și așa mai departe. Adică acolo unde e vorba despre chestii pragmatice, aplicabile concret. Acolo unde unu și cu unu fac, de regulă, doi. În turism și ospitalitate, de pildă, ești bombardat cu vizite și conferințe prin hoteluri serioase încă din primele săptămâni. Contacte, cărți de vizită, invitații la interviuri, oportunități. Networking, cum ar zice iar ai noștri.

Însă când vine vorba de științe umaniste, sociale, unde e pe discuții, pe filozofat și pe gargară, treaba stă cu totul diferit. Bănuiți, poate, unde vreau să ajung. La ideologia „omului nou”, care reinterpretează și alterează trecutul, dorind să se rupă de el, ghidat de o agendă politică precisă. În cazul meu, deși programul se numește „Psihologie politică”, aș putea spune acum, la o vreme după absolvire, că am studiat, de fapt, „Marxism cultural”.

Totuși, nu am putut spune asta încă de la început. Primul semestru a început foarte interesant, cu teorii politice destul de imparțiale, cu niște psihologie a maselor, cu diplomație și relații internaționale. Frumos, elegant, cât de cât, ca să fac apel la folclorul recent. Între timp, cât eram noi ocupați cu o tratație, o măslină și un tur al amfiteatrelor, ni se aprobase și Loanul. Mai repede decât ne așteptam, cu o birocrație minimă. Da, procedura implică, la un moment dat, să le trimiți un act de identitate în original, ca să se convingă că nu faci manevre. Prin poștă îl trimiți, ceea ce pe mulți i-ar băga în preinfarct, în România. Cum să-ți trimiți buletinul sau pașaportul prin poștă, dom’le? Mda. Ei sunt obișnuiți, merg pe încredere. Încă de când Oliver Cromwell a vrut Parlament, statul nu prea le mai scuipă semințe în cap.

Stabili financiar – măcar pentru o perioadă – și cu perspective entuziasmante care se vedeau prin geamurile universității, începeam să ne simțim ca niște turiști plătiți. Sau cel puțin eu. Așa că, dacă Anglia ne tot invita să vedem cu ce se mănâncă, am zis să mergem să o cunoaștem mai bine. În interes de serviciu.

+ posts

LEAVE A RESPONSE

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: