ÎN SURDINĂ

Vreme trece, vreme vine

Personal

Alt băiat prin țări străine. Partea a II-a.

Am aterizat după vreo 9 ore și o escală la Atena. Da, ne-am scărpinat cu genunchiul, dar așa se întâmplă când îți iei bilet cu doar o săptămână înainte – riști să găsești prețul la apogeul său, în toată splendoarea senzației de foame în gât pe care companiile aeriene “low-cost” pare că o au încă de la naștere. De altfel, nu pot să-mi explic logic cum 60% din piața aeriană românească e ocupată, practic, de o companie alb-roz din Ungaria. Măcar de palmares și tot e rușine, din moment ce vecinii maghiari au de vreo 3-4 ori mai puține aeroporturi funcționale decât noi. Mă rog, să nu ne pierdem în detalii.

Ploaie. Vânt. Probabil 90% din poveștile de pe tărâm englezesc încep cu aceste două cuvinte, iar restul de 10% cred că fentează adevărul. Londra Luton. Bine, mai mult Luton decât Londra. Câțiva băieți de-ai noștri mai mult sau mai puțin “pigmentați” își făceau deja veacul pe acolo, bineînțeles. Ne-am urcat în autocar și am purces spre Londra. N-am înțeles prea multe din cel mai mare oraș al Europei de Vest. Ploua rău, noi eram cu mintea la ale noastre. Am schimbat autocarul la Victoria Station, iar la unsprezece noaptea eram în Bournemouth. Vorbiserăm deja cu nea` Peter, ne aștepta la autogară, băiat de treabă. Turna și-n Bournemouth într-o veselie.

Nea` Peter era proprietarul „shared house”-ului unde urma să stăm, ca orice străini care ajung în Marea Britanie pentru prima dată și nu-și permit să închirieze ceva doar pentru ei. „Shared houses” sunt case în care pot locui în chirie mai multe persoane, din rațiuni economice lesne de înțeles. Englezi sau străini, împart aceeași gospodărie (bucătărie, sufragerie, uneori chiar și baia), cum ar veni. E mai ieftin și mai comod. Dacă mai au și „all bills included”, nici nu trebuie să te mai deranjezi cu plata facturilor sau cu taxele administrative. Se ocupă domnu` landlord. În plus, procedurile prin care poți închiria un apartament sau o casă numai pentru tine sunt mai complicate decât în România. Trebuie să dovedești că ai un serviciu stabil, un venit stabil, că nu ești rău-platnic, că nu ai vreo condamnare penală, și multe altele. Mai e ceva – aproape toate proprietățile de închiriat sunt disponibile doar prin agenții imobiliare și nu pe perioade mai mici de șase luni sau un an.

Așa că găsiserăm o cameră într-un shared house pe un site foarte eficient, SpareRoom. Pentru început, era bine. N-om fi avut noi confortul și intimitatea unui duplex, dar mai stătusem și eu la cămin, de exemplu, așa că eram oarecum obișnuit.

Nea` Peter era un englez pe la patruzeci de ani, foarte de treabă, care urma, de altfel, să ne salveze în vreo două rânduri, de-a lungul perioadei pe care urma să o petrecem în Anglia. Om de cuvânt, conservator, surprinzător de blând pentru cei aproape doi metri fără cap pe care îi deținea. Probabil ex-rocker, judecând după părul a la Cristi Minculescu. Puțin repezit în vorbire, fapt care îi fractura deseori frazele (ca un arbitru care fluieră aiurea la fiecare zece secunde și nu lasă jocul liber), dar în rest cu o prezență destul de impozantă. Avea mai multe case pe care le dădea în chirie mereu. Avusese parte de chiriași de toate naționalitățile, deci știa clar că românii sunt ok, spre deosebire de englezii care își iau informațiile doar din presa tabloidă, de la Nigel Farage ori din mizeriile de „documentare” făcute de Channel 4, de exemplu.

Omul ne-a dus cu mașina până acolo unde urma să fie „acasă”. Urma să locuim împreună cu doi italieni și vreo patru polonezi. Aveam să le descoperim poveștile de viață care mai de care mai diverse și interesante, însă despre asta mai târziu.

Am stat în cel mai rău famat cartier al orașului. Prin anii `70, avusese loc un program de reeducare și reintegrare în societate prin care dependenții de alcool, droguri și alte vicii din tot sudul Angliei erau trimiși spre a popula acest cartier din Bournemouth, ca alternativă la a-i trimite la pușcărie. Bineînțeles, cei mai mulți dintre ei nu au reușit să scape din acea viață, iar copiii lor au devenit la fel ca ei. Astfel că Boscombe era, să zicem, zona cea mai puțin preferată de taximetriști, fete singure și livratori de mâncare.

Totuși, nu vă imaginați vreun Ferentari, pentru că aspectul ăsta nu prea s-a resimțit ulterior, cel puțin pentru noi. Da, sunt mulți junkiști, găinari și boschetari în Bournemouth și, în general, în Marea Britanie. Totuși, cei din Bournemouth nu sunt agresivi și, dacă îi ignori, nu se bagă în seamă chiar cu forța, ca pe meleagurile mioritice. Ajutoarele sociale și mila oamenilor le permit să aibă măcar ce mânca. Mai e ceva: sunt destul de mulți homeleși tineri care au ales să trăiască pe stradă, cel puțin pentru o vreme, din teribilism, din rebeliune, din dorința de aventură sau din alte motive personale.

Revenind, nu puteam să nu explorăm orașul în cele câteva zile libere pe care le aveam până să înceapă facultatea. Am observat cum e nevoie doar de o stradă pentru a separa Boscombe-ul rău famat de Boscombe-ul de lângă faleză, plin de vile, bogați, hoteluri și mașini străine. Am descoperit și Primark, cu ale sale haine de o calitate destul de bună, însă foarte ieftine pentru că nu cumperi și „brandul” și pentru că sunt făcute, probabil, de copii de 8 ani, prin Bangladesh. Bine, am uitat, asta se poate aplica și la „branduri”, pardon.

photo: www.thecollege.co.uk

Prima impresie a fost că Bournemouth e frumos, iar asta se poate observa doar de pe faleza extraordinar de lungă, plină de plaje, care unește, practic, 3 orașe. Zona e, teoretic, cea mai însorită din Marea Britanie, unde ar trebui să plouă cel mai puțin, ca medie anuală. Populația e formată, într-adevăr, din mulți bătrâni din tot sudul Angliei care și-au dorit să se retragă undeva la mare pentru a se bucura de pensie. Totuși, în ultimii ani, de când universitatea de aici s-a dezvoltat puternic, ponderea de tineri a crescut, astfel că orașul are cele mai multe de oferit studenților, bătrânilor și turiștilor. Multe hoteluri, multe restaurante. Da, corect, pentru oportunități de carieră în alte domenii decât HoReCa sau pentru a-ți întemeia o familie, ar fi recomandat să te orientezi spre alte orașe. Bine, nici eu nu pot comenta prea mult pe subiectul „oportunități de carieră”, să nu uităm că sunt din Ploiești, la urma-urmei.

Apropo de universitate – a venit, pe nesimțite, și ziua înscrierii oficiale. Enrolment, cum zic ai noștri. Era într-o marți. Nu mai ploua, dar vremea parcă tot nu prea avea chef de facultate.

+ posts

LEAVE A RESPONSE

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: