ÎN SURDINĂ

Vreme trece, vreme vine

Personal

Alt băiat prin țări străine. Partea a IV-a.

De la muzeul Titanicului din Southampton și până la statuile Beatleșilor din Liverpool ori de la castelele Casei de Normandia, care străjuiesc țărmurile sudice, până la zgârie-norii Londrei și la pietrele sanctuarului din Stonehenge, Anglia nu e săracă deloc la capitolul cultură, artă și civilizație. Ar fi fost și culmea, din moment ce acești băieți au stăpânit, la un moment dat, cam jumătate din lumea cunoscută.

De aici s-au setat numeroase curente de idei, aici au început o serie largă de ”trenduri”, aici a fost leagănul Revoluției Industriale. Capodoperele lui Shakespeare sunt puse în scenă prin mai toate teatrele lumii, brațele irlandezilor au construit cele mai mari vapoare de croazieră care au trecut prima dată Atlanticul, iar kilturile și cimpoaiele scoțienilor sunt recunoscute aproape de oricine, la orice oră. Apropo, în Scoția încă nu am fost, dar sper să fie timp cândva și pentru asta.

Și chiar și acolo unde nu au ce arăta, englezii tot fac niște marketing turistic care poate fi definit foarte precis de vorba românească ”a face din rahat bici, și să mai și pocnească”. La un moment dat, aflându-mă în cochetul orășel Windsor, aproape de Londra, pentru a vedea castelul familiei regale, am observat cum o porțiune insignifiantă din Tamisa – care în acel punct e cam cât Dâmbovița – a fost transformată într-un mic itinerar. Astfel, dintr-un vaporaș similar celor cu care traversezi Herăstrăul, poți admira o apă și un câmp, în timp ce ghidul audio îți spune povestea fermelor și hergheliilor care însoțesc râul la stânga și la dreapta.

 Ce poate fi mai banal și mai ”anti-turistic” de atât? Exact, nimic. Însă modul în care este promovată zona și atmosfera creată acolo nici nu ține cont de lipsa de potențial. Rezultatul? Un flux bunicel de turiști. Asta m-a făcut să mă gândesc cu o oarecare tristețe la faptul că noi avem un potențial fenomenal, însă promovare și marketing ioc, cum ar spune fanii lui Hagi de la Galatasaray.

Asta este, rămânem cu speranța. Totuși unde compensăm foarte bine, iar englezii stau foarte prost este la capitolul culinar. ”Bucătărie britanică” e mult spus – poate debara sau cămară britanică, în orice caz un fel de anexă, însă nu bucătărie. Fish and chips, bangers and mash, sausage rolls, arhicunoscutul fry-up (micul dejun englezesc), vreo câteva cottage și shepherd’s pies, două-trei supe la plic, niște combinații ciudate de cărnuri și sosuri opuse ca gust, cam asta e toată oferta gastronomică a insulei. Nu știu nici în Irlanda cum e, de asta am spus doar ”insulă”. A, și bineînțeles, câteva sortimente de cârnați și câteva cașcavaluri (Cheddar și Leicester fiind cele mai faimoase), dar nimic special, poate doar Leicesterul. În rest, nicio legătură cu orgasmul gustativ pe care îl oferă estul și sud-estul Europei.

Și ca să continui tot cu ceva negativ pentru a termina, mai apoi, într-o notă pozitivă, nici transportul nu m-a surprins. Adică da, condițiile de călătorie cu trenul sau autocarul sunt net superioare celor din România, fără discuție aici. Dar nu despre asta e vorba. Călătorind prin Anglia, am constatat că timpii sunt foarte lungi pe șosea. De ce?  Păi dintr-o serie de motive care se înșiruie precum verigile unui lanț. Fără îndoială, Marea Britanie are o rețea vastă de autostrăzi, motorways, printre primele din Europa. Însă limita de viteză este 70 de mile pe oră, adică 110 km/h. Acum, motivul poate fi evitarea accidentelor, mai ales că sunt și foarte multe mașini în UK (toate cu volan pe dreapta, dar nu și înregistrate în Bulgaria, stați liniștiți, nu e nevoie).

 

Dar de fapt, așa cum ține să-mi reamintească în mod constant un prieten, șofer de camion acolo, cred și eu că altul poate fi motivul real: englezii sunt niște șoferi incredibil de slabi. Nesincronizați, amotrici, netalentați, delăsători, flegmatici, ghinioniști, cum vreți voi, însă foarte slabi. Nu-i de mirare că pleacă în concediu în alte țări doar cu avionul. Dacă ar avea limite de viteză ca în Germania, de pildă, probabil că s-ar face acordeon. Zic și eu, nu știu. Astfel, statul încearcă să-i protejeze de ei înșiși. Și nu ar fi singurul domeniu al vieții cotidiene unde statul gândește pentru ei, din păcate sunt mai multe.

 

În fine, trenurile sunt extraordinare, rapide, lux. Și foarte scumpe, e adevărat, astfel încât nici măcar englezii obișnuiți nu prea își permit să ia trenul pe distange lungi, însă nu comentez nimic aici, pentru că dacă vrei condiții foarte bune, trebuie să scoți și banul. Ori, cel puțin, asta e concepția de dreapta. Pomenile de factură socialistă nu își prea au locul în societatea britanică atunci când vine vorba de activități care nu constituie nevoi de bază. Da, pentru păturile de jos ale societății există ajutoare sociale și alocații de creștere a copiilor care sunt faimoase și care îi determină pe mulți britanici să fie leneși, să nu muncească și să aibă copii făcuți pentru alocație (oricum muncesc imigranții și pentru ei), însă socialismul se cam oprește acolo. Acolo și la NHS – celebrul sistem național de sănătate de care absolut toți englezii sunt mândri până să apuce să ia contact cu el. În rest, transportul, educația superioară, piața imobiliară – cu totul altceva.

 

Totuși, ne-a plăcut țara. În Bournemouth ne-am plimbat pe faleza lungă de 12 mile, luând briza Canalului Mânecii direct în plămâni. În Southampton am admirat portul de unde a plecat Titanicul spre New York și am avut parte și de cel mai puternic vânt din viața mea. Vânt cu ploaie, bineînțeles. În Salisbury, aproape de Stonehenge, am găsit uriașa catedrală care adăpostește cea mai bine păstrată copie a Magna Charta. În Birmingham, deși am stat doar două zile, am avut timp să văd micuțul Centru Vechi al orașului și să mă plimb puțin de-a lungul canalelor strâmte care străbat această a doua urbe a țării. În Liverpool chiar recomand, pentru că e despre fotbal, despre Beatles, despre o cultură care își are rădăcinile probabil în fabricile și uzinele vechiului proletariat și care se bucură de viață sincer, simplu și zgomotos, spre deosebire de snobismul sclifosit care poate fi întâlnit mai mult în Sud. Doar să vă echipați bine cu răbdare auditivă, pentru că accentul scouserilor din Liverpool nu prea are treabă cu modul în care ar trebui să sune limba engleză, ci mai mult cu celtica din vremea romanilor.

 

Și abia acum ajungem la Londra. Nu aveam cum să nu vorbim și despre Londra, ce credeați? Aveți doar puțină răbdare.

 
+ posts

LEAVE A RESPONSE

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: